mergeam cât se poate de încet ~ în capătul străzii era şcoala ~ e ciudat începutul undeva ~ un început nou şi rigid ~ veşnic out în timp ce ăilalţi păreau că se cunosc dintotdeauna ~ detectam că şosete cu două dungi roşii nu-s cel mai potrivit lucru pentru 1 zi de liceu ~ ceva ridicol şi în curte aşa şi era ~ fetele aveau ciorapi fini ~ culoarea pielii ~ sandale ~ era un septembrie de plajă cu valuri înalte ~ le-am scos şi le-am îndesat în buzunar ~ ce chestie cum ţine să se repete gestul ăsta ~ din 10 în zece ani uneori prin staţie alteori în parcare
slava domnului sarafanu` avea buzunări generoase ~ putea să-ţi şi transpire palma aveai loc destul pentru toate chei bomboane şi creioane ~ după vreo lună un pletos ţinea dreept drumu’ spre mine ~ m-am uitat înapoi
eu eram
la mine venea ~ ştii să-l faci pe mister eddy ~ am zis da ~
habar n-aveam cine era şi ăla ~ rudele mele nu erau la munci afară ~ nu reviste nici magnetofon ~ mi-a adus un poster cu iron maiden ~ 4 ani am tot făcut afişe ~ ozalit ~ 2 metri în cărbune şi ruj roşu ~ fierbinte ~ o culoare pe care nu mi-am cumpărat-o niciodată mai apoi ~ cum florile roşii îmi par că rănesc privirea ~ chiar şi în filme rănesc ~ cu anticiparea reacţiilor erotice ~ proiecţii leitmotiv în pereţi ~ mereu mai importanţi ~ mai focusaţi decât personajele în sine ~ ţinând loc ~ la un loc o grămadă de teme ~ sau temeri
dracu’ mai ştie
apoi a apărut leo ~ nu cântam la chitară ~ nici părul lung nu-l aveam abia ce-l tăiasem ~ mă sufoca îngrozitor ~ a mers repede leo avea tupeu ~ argumente ~ frizura travolta ~
fugea des de-acasă ~ ca şi mine ~ în plus avea raţie bani fix de carpaţi ~ asta era ceva bun o ţigare mai puţin un sărut în compensare ~ aşa rămâneau de mâncare ~ o felie cumplită mâncarea asta ~ un preview la ce vom duce în cârcă mai încolo ~ dar asta e deja prea îndepărtat ~ aproape incalculabil ~ se mai întoarce preţ de secunde ~ ani buni mai încolo ~ ne privim ~ fiecare de pe o parte a străzii ~ dacă nu fiecare din maşina lui la un stop
mama&tata nu se îmbrăcau frumos ~ nu ştiu pentru ce şifonieru’ gemea de rochii ~ nu ieşiri în oraş duminica ~ oraşul era chiar aici la doi paşi de poartă ~ noi la 100 de ani de el ~ nici măcar nu se loveau unul de altul ~ defapt ştiu ~ cum e asta ~ o vreme am ajuns şi pe aici ~ oricum i-aş trata separat ~ ea înăuntru el afară ~ acum ar fi în plus telenovele ~ numa vara târziu
stăteam în mijlocul covorului ~ foarte rece ~ verde ~ precum toate covoarele de pe unde am fost ~ prăvălindu-se de undeva din întuneric ~ vorbele lor ~ rare ~ încetinite ~ pe băncuţă ~ acolo să mai facem un gard & o să vină ăla după bani ~ mi-a rămas mirosul imens ~ regina nopţii ~ obsesie ~ se ridică în mintea mea de fiecare dată ~ ceva ud noptatec ~ fraged ~
ca o intimitate
un viciu precum
ciorapii ~ aş prefera să mă îndrăgostesc vara ~ să n-am cum zgâria ~ nelinişte ~ comprimată ~ gradat ~ senzaţia acută ~ dependenţă de ceva necunoscut ~ crunt şi tragic ~
obişnuiam să fiu lucruri ~ orele cuiva ~ braţele cuiva ~ ceva divin ~ suspendat ~ transformă într-o secundă ~ acelaşi gest ~ în murdar ~ impudic ~ oribil ~ de nesuportat ~ ca o broască pe cioate ~ târâindu-se afară din tine ~ de parcă aş privi cum însăşi uşa iese afară ~ dintr-o casă ~ olea ştie mai bine
Ieri parcă a fost luni… sau marți?
Dumnezeu știe cât timp se va risipi…
Mănânc din zile ca din pâine,
fără să le simt gustul, mirosul, forma.
Vârteje de secunde trec pe langă urechea
Care captează onomatopee în loc de cuvinte,
Iar mâna aruncă pe mine haine
fără o culoare anume,
fuste care acoperă cearcănele vineții
dintre genunchii goi.
În scurtele momente în care ațipesc
mă transformă șarpele in păpușă,
îmi prinde copci una câte una,
le țese ca pe o pânză de păianjen.
În diminețile fără cafea cu vise spulberate
îmi scot cuvintele din gură cu drujba,
nu-mi mai ajunge cleștele…
nu mă mai recunoaște nici cearșaful
când îl mototolesc singură, cu palmele goale.
Se îngrămădesc gândurile la ușă, iubitule,
anemice, galbene, stâncoase,
cu ochi vicleni. Mă pândesc cu fiecare
adiere de vânt în care simt miros de tămâie,
macar de-ar fi duminică!
…nu îmi mai suport venele alungite,
prinse de crengile copacilor… plec,
Plec să fumez o țigară în Rai.
Omul cu sacou maro: Omul Maro
Omul cu pelerină albastră: Omul Albastru
Omul cu chipiu: Omul Chipiu
Domnişoara
Mulţimea
Un om din mulţime
Alt om din mulţimeScena:
Un vagon de metrou aflat in mers.
(Omul Maro se plimbăde cîteva minute prin metrou trecînd printre calătorii care se leagană in ritmul mersului. Dupa ceva timp se vede cum devine impacientat. Studiază feţele neschimbate ale calătorilor şi se aşază lîngă un om care ţine liniştit o pelerină albastră în mînă. Intră in vorbă cu acesta. Nu işi poate ascunde tonul vădit ingrijorat şi măcinat de aşteptarea de pînă acum.)
Omul Maro:
Am o întrebare.Nu vă supăraţi…De ce durează atît?
Omul Albastru:
Ce anume?
Omul Maro:
..Nu a trecut o gramadă de timp de la ultima staţie? Şi tot mergem..
Omul Albastru:
Nu domnul meu..nu aţi mai fost cu metroul?
Omul Maro:
(oarecum jignit) Bineînţeles că am fost. Problema e că între staţii parcă erau, nu ştiu, maxim 3 minute şi noi..
Omul Albastru:
Staţi calm domnul meu, vom ajunge cu siguranţă.(zîmbeşte arogant)
Omul Maro:
(puţin mai liniştit dar totuşi apăsăt)..nu mi-am pus problema, mulţumesc! (zîmbeşte politicos)
Omul Albastru:
(zîmbind de data asta îngăduitor)Vedeţi dumneavoastră..tinerii din ziua de azi se aşteaptă ca totul să fie aşa (zice pocnind din degete) ţac-pac! Răbdarea, chiar şi atunci cînd te grăbeşti, este un atu pe care vedeţi bine, tinerii nu par să-l mai stăpînească. Vă grabiţi ?
Omul Maro:
Nu..dimpotrivă..(incercînd o glumă) savurez drumul şi imi place să privesc tunelul..problema era că simt că au trecut mult prea multe minute şi..
Omul Albastru:
Viaţa (vorbind tare) este (pauză lunga şi iluminat brusc) ca un pîrîu..un pîrîu care şerpuieşte aşa frumos iar noi, ca nişte ingraţi, ne tîrîm pe marginea lui. El are aceeaşi viteză însă noi..vezi bine, ne tîrîm mai încet sau mai repede. Cînd am fost in armată, mă tîram foarte repede! (rîde) Şi la propiu şi la figurat (crezînd că omul cu sacou maro nu pricepe gluma) adică şi in raport cu timpul şi cu noroiul din poligon (rîde cu poftă).
Omul Maro:
(rîzînd din politeţe vădid preocupat) Da, înţeleg…vă mulţumesc pentru sfat.
Omul Albastru:
Nu ai pentru ce, tinere. De asta suntem aici, nu? Explicîndu-ţi noţiunile astea eu nu imi fac decît datoria..cum să iţi spun eu, socială şi firească pe care..
Omul Maro:
Îmi permit să fiu nepoliticos..dar vă spun sincer, trece prea mult timp şi la ce viteză avem trebuia să fim deja in staţie!
Omul Albastru:
Pîrîul domnul meu! (enervat puţin) Nu eşti receptiv la ce iţi spun, datoria morala ca datorie morală dar cînd nu ai cu cine..
Omul Maro:
Nu vă mai deranjez..Am să aştept şi gata.
(Omul cu pelerina bombăne puţin şi se aşază mai bine pe scaun. Omul cu sacou maro işi plimbă privirile in jurul lui şi tot asteaptă. Se impacientează mai tare pe masură ce trece timpul. Nervii parcă stau să îi plesnească şi răbufneşte lîngă persoana aflată în stînga lui, un domn cu chipiu.)
Omul Maro:
Îmi cer scuze..
Omul Chipiu:
Daa..(plictisit)
Omul Maro:
Am impresia că mergem de prea mult timp. A trecut prea mult de la ultima oprire şi nu e firesc. Nu mergem de prea mult timp?
Omul Chipiu:
..nu
Omul Maro:
E imposibil! Am purtat o conversaţie şi cu domnul de lîngă mine pe tema asta.(rapid şi incercînd să prevină gestul interlocutorului) Nu vă uitaţi la el că o să creadă că îl vorbim! Sincer acum, cu cîţi oameni poţi să porţi o conversaţie între staţii? Cu maxim una..şi eu acum cu dumneavoastră deja mă aflu la a doua..e absurd dar asta dovedeşte că ori sunt eu nebun, ori trenul ăsta face foarte mult!
Omul Chipiu:
Da..(opac)
Omul Maro:
Sincer acum..(se caută în buzunare dupa telefonul mobil) Ai nu se poate…acum mi-am uitat mobilul..Fiţi amabil, cît este ceasul?
(oarecum supărat că este intrebat, omul cu chipiu începe să se scotocească cu dificultate prin buzunare..destul de mult timp..apucă telefonul dar nu reuşeşte să îl scoată)
Omul Maro:
(stînjenit de efortul la care îl supune pe vecinul său) Lăsaţi, întreb pe altcineva!
Omul Chipiu:
Acum că m-ai pus să caut ai răbdare! Auzi dracie!(enervat) Te grăbeşti?
Omul Maro:
(un pic deznădăjduit) Nu e vorba de grabă…
(il găseşte, il scoate, il scapă pe jos. Omul cu sacou maro incearcă să fie amabil şi să îl ridice)
Omul Chipiu:
(disperat, încercînd parcă să prevină un furt) Opa, opa, ce faci nene?(apucîndu-l trainic) Vrei să ştii cît e ceasul nu?
Omul Maro:
În principiu..
Omul Chipiu:
Apoi e 3 şi 14..
Omul Maro:
Mulţumesc..
Omul Chipiu:
Mîrr..
( Omul cu sacou maro se ridică de pe scaun.Incepe să se plimbe nervos dintr-un capăt în altul al vagonului. Disperarea escaladează iar cînd vede o domnişoara lînga el o intreaba fără să răsufle)
Omul Maro:
Cît este ceasul?
Domnişoara:
(Domnişoara speriata..) Şi 14..
Omul Maro:
Imposibil!
Domnişoara:
E posibil..să fie imposibil…mai îmi face figuri.
Omul Maro:
Vă rog frumos, cînd se face şi 15..anunţaţi-mă..
Domnişoara:
…..(consternată )..dacă tot întîrziaţi..un minut sau două nu cred că o să conteze..
Omul Maro:
Nu mă grăbesc eu! Problema e că trenul ăsta se grăbeşte şi tot nu ajungem in staţie! Nu merge mai repede decît de obicei??
Domnişoara:
..e posibil să meargă..
Omul Maro:
Este şi 15?
Domnişoara:
…acum da.
Omul Maro:
Mă credeţi că de cînd am pornit din ultima staţie am avut timp să aştept şi să mă întreb de ce nu mai ajungem..şi apoi să mai vorbesc cu încă doi oameni..fără să vă pun pe dumneavoastră la socoteala??
Domnişoara:
Vă cred..
Omul Maro:
Domnişoara, merg cu metroul de o viaţă. Ştiu bine că nu are rute ocolitoare încît să poată trece prin staţii fără să vedem peronul. Ştiu la fel de bine că avînd viteza asta trebuia să fim de foarte mult timp în următoarea staţie..E fără precedent ce se întîmplă şi sunt singurul care observă…
Domnişoara:
O să ajungem. Linistiţi-vă..dacă sunteţi claustrofob încercaţi să evitaţi metroul, dă anumite senzaţii..
Omul Maro:
Nu sunt claustrofob şi am şi simţul trecerii timpului. E o ciudăţenie fără precedent..Şi m-aş simti mult mai liniştit dacă aţi remarca şi dumneavoastră ciudaţenia..
Domnişoara:
(liniştită) Acum că mi-aţi spus poate am să remarc..
Omul Maro:
Cît este ceasul??
Domnişoara:
Poate ar fi bine să staţi jos…ajută.
Omul Maro:
Am stat jos o gramadă. M-am plimbat o gramadă. Un tren nu face mai mult de 3 minute între staţii. Domnişoară eu sunt consternat cum nimeni nu remarcă…Depăşeşte cu mult puterea mea de înţelegere…
Domnişoara:
(zîmbind) Vă agitaţi prea mult. Luaţi un loc şi imediat vedeţi ca începe să încetinească…se deschid frumos uşile şi aproape sunteţi la suprafaţă. Staţi liniştit. Mergeţi cu liftul?
Omul Maro:
(izbucnind nervos) Nu sunt claustrofob pentru numele lui Dumnezeu!
Domnişoara:
(ofensată) Domnule, toţi avem problemele noastre, nu vă mai descărcaţi pe cine vedeţi in cale! (adoptînd o postură ermetică) O să ajungem şi gata!
Omul Maro:
Asta sper şi eu …(ingrijorat) dar unde??
Domnişoara:
(enervată) Acolo unde trebuie! O zi bună! (se întoarce)
(disperat omul nostru caută din priviri pe omul cu pelerina albastră..îl tot caută..îl vede şi se aşază lînga el din nou. Incearcă să pară calm şi studiază fiecare amănunt al vagonului. Adoptînd cel mai dezinvolt ton de care este capabil in situaţia tensionată în care se află îl abordează..)
Omul Maro:
(zîmbind stingher şi cu o energie abia stăpînită) Cam merge, merge?
Omul Albastru:
(remarcîndu-l) Merge..că d’aia e facut..
Omul Maro:
Şi staţiile astea..parcă se lungesc..timpul se dilată..
Omul Albastru:
Timpul rămîne acelaşi..ti-am mai spus..e un pîrîu şi curge la fel de repede. Dumneata te tîrăşti altfel..
Omul Maro:
Timpul nu este nici un pîrîu iar eu nu mă tîrăsc! (zîmbind cu un efort) Aveţi un ceas?
Omul Albastru:
Da (uitîndu-se la ceas), e şi 14.
Omul Maro:
Poftim!??! (liniştindu-se cu greu) Haideţi să cronometrăm (zîmbind forţat). De acum..şi vorbim peste 3 minute.
Omul Albastru:
Să înţeleg că nu te interesează conversaţia şi nici vreun sfat. Te interesează doar să iţi hrăneşti zăpăceala ta cu prostii! Te sfătuiesc să mergi la control pentru că văd că de abia îţi stăpaneşti nervii..
Omul Maro:
(izbucnind) Cum să nu imi stăpî…(potolindu-se) Sunt şi eu stresat cu serviciul…e greu. Am să vă spun sincer ca singurele momente de respiro sunt călătoriile cu metroul.
Omul Albastru:
Pai şi de ce nu te bucuri? Doar ţi se pare foarte lungă călătoria asta..
Omul Maro:
Teribil de lungă..anormal de lungă. Îmi pun problema sincer dacă nu am păţit ceva şi nu ştiu, partea de creier care se ocupă cu determinarea timpului s-a uscat şi a căzut. Am vorbit şi cu dumneavoastră şi cu domnişoara…ba şi cu domnul de lîngă. (dezamăgit de reacţia omului cu pelerină albastră) Nu vă uitaţi la el că o să creadă că-l vorbim!!
Omul Albastru:
Nu m-am uitat!
Omul Maro:
Mai aveaţi un pic şi vă uitaţi…şi era ciudat. Adică nu vreau să par nebun..deşi sunt convins ca e prea tîrziu…Cum spuneam..partea care mă ingrijorează, mă disperă, mă scoate din tiparele bunei mele cuviinţe este că absolut nimeni nu remarcă. Aş da orice să fie o poantă cu camera ascunsă, să fac cu mîna intr-un colţ ca tîmpitul şi să rîd de cît de prost am putut să fiu! Dar nu se poate…nu? Adică e prea greu să simulezi mişcarea unui tren, să iei atîţia figuranţi..(dezmeticindu-se).. în fine. Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?
Omul Albastru:
Eu? (un pic luat prin surprindere) Arhitect. Dar acum merg pînă la soră-mea. Mi-a făcut nişte cozonaci. (întrebînd retoric) Ştii ce cozonaci buni face?
Omul Maro:
(răspunzînd brusc) NU! Adică îmi închipui că sunt superbi…pardon, gustoşi! Cu nucă, cacao?
Omul Albastru:
(uitîndu-se ca la un ciudat) ..Cu tot ce trebuie. Eu sunt mai de la ţară aşa, nu imi plac dulciurile din comerţ. Mă doare ficatul, nu ştiu, mă simt otravit cînd mă gîndesc că mănînc..Apropo, ca să fie fructele mai cărnoase şi mai mari ştiai că pun în ele o genă de peşte cică?
Omul Maro:
(incercînd să pară absorbit de conversaţie) Nuuu. Dar de ce?
Omul Albastru:
(mirat)….ca să pară mai cărnoase şi mai mari…
Omul Maro:
Porcii dracului! (total deconecat de la discuţie) De asta se duce ţara de rîpă!
Omul Albastru:
(încercînd să găsească o legatură cu cele spuse de omul cu sacou maro) ..nu ştiu dacă pun ai noştri.(gînditor) Poate pun şi ai nostri genă de peşte…
Omul Maro:
Sunt convins că pun! Ce îi costă? Şi mergeţi de multe staţii sau v-aţi urcat acum?
Omul Albastru:
De 3 staţii..
Omul Maro:
A…(în sinea lui) deci mergi de o eternitate (revenind la interlocutor)..Cantitativ vorbind..cîtă genă de peşte este aşa, într-un fruct?
Omul Albastru:
Ce ai domne’ acum cu gena de peşte? Nu ştiu..Iţi ziceam şi eu aşa…
Omul Maro:
Da..eram curios.(încearcă să găsească un subiect de discuţie..se tot străduieşte) Şi domnişoara cu care am vorbit înainte, foarte draguţă. Cam inţepată aşa dar, o faptură reuşită. Dintr-o bucată aşa.
Omul Albastru:
Cam urîţică..
Omul Maro:
Ţine de gusturi domnule! Adică, nu ştiu, mi se pare foarte frumoasă aş putea spune..
Omul Albastru:
Dacă dumitale iţi place. Du-te şi vorbeşte cu ea (zîmbind) vezi o intîlnire, o prajitură, un bombon..(dă cu cotul şi face cu ochiul).
Omul Maro:
Un bombon în cap poate. Am părut ieşit din cireadă, scăpat din lanţ.(incercînd să se echiveze) Numai. Gata. Şansa s-a dus.
Omul Albastru:
Nu ai stil! Ce i-ai zis?
Omul Maro:
Eeei, am intrebat-o de metrou, dacă nu facem prea mult..
Omul Albastru:
Eşti de’a dreptul dobitoc, iartă-mă ca iţi spun. Eşti un om cu fixuri! Cînd te macină ceva îi macini şi tu pe alţii! (uitîndu-se mirat la el) Vorbeşti singur?
Omul Maro:
A, nu. Incercam să număr secundele, în gînd.
Omul Albastru:
Dădeai din buze ca peştele pe uscat. Controlează-te! Văd ca ai emoţii in legatură cu domnişoara..Pe vremea mea era de ajuns un zîmbet, un braţ puternic în jurul taliei şi gata, nu avea cum să zică nu! Du-te!
Omul Maro:
Nu!!
Omul Albastru:
Iartă-mă că iţi spun dar eşti plin de defecte şi nici o calitate. Auzi, numeri secundele! Ha! Eşti bătut cu rigla peste faţă. Dacă vrei să faci ceva nu lua în calcul eşecul. Aşa am făcut eu..
Omul Maro:
(curios de rezultat) Şi?
Omul Albastru:
Şi asta e treaba. Te duci chiar dacă ai feştelit-o prima dată cu schizofrenia ta cu metroul. Îi spui că eşti venit din afara oraşului şi nu cunoşti.
Omul Maro:
M-am dat in vileag. M-am comporat ca un nebun. Apropo, cît e ceasul?
Omul Albastru:
Asta contează acum? Sau contează ca tu să îţi invingi frica, trecutul neguros fară de femei şi să pui in practică ce te învaţa maestrul tău de conjunctură? Timpul este atemporal dacă tu îl vrei aşa.
Omul Maro:
Poftim?
Omul Albastru:
Inţelegi! Îmbarcă-te in călătoria care o să-ţi rămînă aşa în amintire, ca o frumoasă călătorie cu metroul…prima în cazul tău probabil.
Omul Maro:
(protestînd deznădăjduit) Nu domnule, am mai fost cu metroul, vă spun, e anormal..
Omul Albastru:
Eşti obraznic cu mine. Du-te!
Omul Maro:
(ridicîndu-se fără voia lui de pe scaun..păşind timid se aprope de domnişoara care stătea cu spatele) Domnişoară…
Domnişoara:
E şi 16!
Omul Maro:
Poftim????
Domnişoara:
Cît ai auzit că e.
Omul Maro:
Mă gîndeam..avînd în vedere că domnul acela cu care apropo, m-am dus şi am vorbit..şi tot nu am ajuns in staţie…dar nu la asta mă refer..m-a sfătuit să vin..să te strîng şarmant în brate şi să iţi zîmbesc.
Domnişoara:
(tace încruntată)…..
Omul Maro:
Vroiam să te rog..de gura lui…mă disperă şi vreau să ajung in staţie. Nu stiu, fă ceva, un semn, dă-mi o palma, orice. Am soţie şi trei copii dar am uitat să-i spun. Pare minciună acum dacă ii spun după ce m-am ridicat. Că dau înapoi şi prostii. Dă-mi o palmă şi hai să terminăm treaba.
Domnişoara:
Te rog frumos să mă laşi in pace. Ne aud şi ceilalţi călători.
Omul Maro:
Da? (tare către călători cu o farîmă de speranţă) Nu vă suparati! Cred că mergem de vreo jumătăte de ora!! Nu observă nimeni? Vreau cel puţin încă o persoană care să îmi confirme sau să îmi infirme total părerea. Să zică nu! Sau da! (mai mult către sine) Nu am nimerit în trenul bun…(tăcere din partea tuturor. Se îndreaptă din nou către omul cu pelerina şi se aşază lîngă el)
Omul Albastru:
Ce ai făcut??
Omul Maro:
Păi am cucerit-o. Gata. Mi-a zis să stau jos liniştit că sunt un pic tulburat şi că imi dă numărul de telefon cînd coborîm, la prima staţie (vorbind cu sine) …adică niciodată.
Omul Albastru:
(auzindu-l) Cum niciodată?
Omul Maro:
(obosit) Glumesc! La prima staţie.
Omul Albastru:
Dar nu ai strîns-o in brate. Nu ai zîmbit şarmant. Ai fost o paiaţă!
Omul Maro:
Nu a fost nevoie. E nebună dupa mine. E disperată. Mi-e teamă sincer că mă vrea numai pentru trupul meu.
Omul Albastru:
Ai măi (îndoindu-se sincer)..deşi nu stiu. Ce altceva în afară de forma ta fizică amorfă poate să fi văzut la tine. Caracter ioc, barbaţie nici atît. Oricum, bravo. Norocul tău, vezi că la altele nu merge aşa simplu. Trebuie să faci faza cu braţul neapărat, cu tărie aşa!
Omul Maro:
..cu tărie. Mi-e deja un pic jenă să întreb cît e ceasul..
Omul Albastru:
Ceasul nu are importanţă în momentele astea!! Nu simţi adrenalina cum pompează sîngele in vinişoarele alea ale tale de fetiţă? Hmm? Hai, emoţia care iţi impulsionează fiecare mişcare. Nu simţi că zbori? Timpul, timpul nu are a face! Bizar că nu se uită la tine…
Omul Maro:
Îi place să fie discretă, probabil.
Omul Albastru:
Discretă in dorinţa ei nebună…pentru trupul tău?
Omul Maro:
Da. E o femeie completă. De abia aştept să-i iau numarul şi…să o sun.
Omul Albastru:
Ah…tinereţea asta. Simt cum şi mie îmi revine o parte din succesul tău. Ce vorbesc eu aici prostii?? TOT succesul tău imi revine mie. Ah…
Omul Maro:
Da, mă simt recunoscător.. Dar aş vrea să stiu exact ora şi minutul în care viaţa mea s-a schimbat şi am făcut pasul ăsta..E foarte important, ţin un jurnal şi notez tot tot..
Omul Albastru:
Vezi! Ai prea mult timp. De acum, de cînd ai să te intalneşti cu domnişoara, nu o să ai timp pentru jurnale şi aberaţii de ale tale intime. Ai să descoperi plinătatea vieţii in formele ei pure.
Omul Maro:
(ironic) Admir filosofia asta de viaţă. E plină de savoare. (indignat şi nervos izbucneşte) Dacă ar exista o viaţă, dacă nu ne-am petrece atîta timp între două amărîte staţii de metrou!! (furios şi efervescent, gesticulînd) Făceam pe jos de 10 ori distanţa asta. Unde ne duce trenul ăsta, in Zalău? E posibil să fie un tunel secret al securităţii care trece prin 3 judeţe? Sunteţi toţi niste conspiratori iar eu am scăpat ca neghina in sacul cu grîu şi sesizez neapartenenţa mea la genul ăsta de realitate! (ţipînd) Vreau într-un metrou normal! (urlînd) Vreau dreptate!!!
(se aude o voce in depărtare)
Om din mulţime:
Aşa zi-le!! Bravo!! Un metrou fără cerşetori şi cu mai multe locuri!!
Omul Maro:
(nu îi vine să creadă) Nuuu!
Alt om din multime:
Şi o ţară mai curată cu drumuri mai bune!!!
Omul Maro:
Nu măi oameni! Nu acum! De ce acum vă apucă?
Multimea:
Da, da!!
Omul Maro:
(ţipînd către mulţime) Nu durează prea mult drumul?? Nu stăm aici de o veşnicie? Cît a trecut??
Multimea:
O eternitate!! Trebuie să facem ceva! De 17 ani nu se face nimic!!!
(acoperit de toate vocile)
Omul Maro:
(urlă) Nu la asta mă refer!
(deja nu se mai poate face auzit in hărmălaie şi cade pradă deziluziei pe scaun lîngă omul cu pelerină)
Omul Albastru:
(încîntat dar totuşi ironic) Bravo Che Guevarra! Ai reuşit! Eşti mulţumit!?
Omul Maro:
Dumnezeule! Avem timp şi pentru o revoluţie intre două staţii…(îl fulgeră o idee) Mă duc să apăs semnalul de alarma! Cum de nu m-am gîndit? Pun capăt chinului ăstuia!
Omul Albastru:
Tu esti tîmpit! Oricum chiar dacă îl apeşi tot in staţie opreşte, scrie şi în regulament deasupra. Vezi, sub “nu vă jucaţi ruleta rusească pe scările rulante” (rîde satisfacut de propria-i glumă).
Omul Maro:
Trenurile asta sunt o capcană!..
Omul Albastru:
Pentru minţile fragile da!
(in timpul asta hărmălaia se mai potoleşte, ocazional cîte un răgnet cu “Jusţie impartială!!” şi “Jos corupţia!”)
Omul Maro:
(total deznădăjduit) Nu mai pot să îndur….
Omul Albastru:
Ce mai iţi doreşti??? Ai găsit o femeie frumoasă! Ţi-ai creat un prieten, pe mine! Apropo, pe mine mă cheamă Irinel!
Omul Maro:
Du-te dracu!
Omul Albastru:
(rîzînd) Şi ai stîrnit o mişcare care va răbufni şi va schimba ţara!!
Omul Maro:
Eu vreau să ajung în staţie. E totul atît de anormal (către sine) Oare cît timp a trecut!!?! (işi răspunde) Păi cred că mai bine de o ora. Am să ţin cont în continuare de logică. (se ridică de pe scaun către public) Chiar nu simţiţi? Nu simţiţi cum totul e prea lung şi mult? (işi răspunde) O staţie durează 3 minute! (aproape nebun aruncă fraze haotic cînd spre public cînd spre el) Ai să innebuneşti! O să innebuniţi! Nu vedeţi? Sunt singurul care vede? Unde mergem?? Care e urmatoarea staţie…Am uitat cum mă cheamă…Mă cheamă timpul si îmi spune să stau în loc, împreună cu el, de mînă cu eternitatea. Să deturnez privirile care nu văd nimic din ce le înconjoară….(în transă) Am să rup şinele in bucaţi de timp care plutesc pe pîrîul acela, prin care eu o sa merg cu tălpile goale de-a curmezişul, din mal în mal.. Nu am nevoie de repere ca să simt viteza timpului care stă.
La el acasă, adică în ţările dezvoltate, capitalismul încearcă să se reformeze, dezvăţîndu-se de rutina proprie. Caută soluţii noi, îşi exersează imaginaţia, îşi regîndeşte principiile, riscă, se recalibrează. La noi, capitalismul e în faza bolilor infantile. E zglobiu şi iresponsabil. Imită un model care nu mai există decît în închipuirea întreprinzătorilor locali. Kjell Nordström şi Jonas Riddersträle – doi experţi suedezi care au conferenţiat la Bucureşti acum trei săptămîni – definesc această imitaţie provincială a capitalismului drept “capitalism karaoke”: muzica e a altuia, cuvintele sînt ale altuia, tu te mărgineşti să cînţi (fals), cu ochii la adevăraţii protagonişti. Rezultatul acestui exerciţiu periferic e lumea în care trăim. Şi o tipologie umană nouă, ubicuă, dezamăgitoare. Iată, spre exemplificare, trei versiuni autohtone ale capitalistului de împrumut:
1. Proaspătul îmbogăţit. Un fel de Al Capone du pauvre, încă perplex că e aşa bogat, capabil mai curînd să-şi arate banii decît să-i folosească. În loc de urechi, are o ghirlandă de celulare, în loc de creier, un iPod. A face afaceri e, pentru el, a fi băiat deştept, a fi şmecher, a şti să te învîrţi. Vorbeşte tare oriunde s-ar afla, e convertibil în femei şi maşini, face cadouri scumpe şi dă bacşişuri grase. Nu-l complexează nimic, nu-i e ruşine de nimic, nu înţelege ce-ai cu el. În general se tunde scurt, ceea ce îi dă un aspect de bodyguard deghizat în patron. Se îmbracă inadecvat, se poartă frust, rîde zgomotos. E sentimental. Are grijă de mama, îşi răzgîie copiii şi, mai ales, îşi (le) face case ample, pompoase, în stilul vilelor de activişti ai vechiului regim (pe dinafară), cu lucioase parodii arăbeşti (pe dinăuntru).
2. Fata sau băiatul “de firmă”. În cazul acestei categorii, portretul individual se şterge. Specia e mai tare decît reprezentanţii ei. Avem de-a face cu inşi care se îmbracă la fel, mănîncă la fel, gîndesc (cînd totuşi o fac) la fel, vorbesc la fel. Muncesc mult, fiindcă visează să ajungă cît mai curînd în postura de la punctul 1. Sau măcar de la punctul 3. Din cauza asta, registrul privat al vieţii lor e nul sau catastrofal. Nu se distrează decît la grămadă, n-au intimitate, n-au bucurii. Cînd trebuie să fie simpli, îşi iau un aer sofisticat, cînd trebuie să gîndească nuanţat, devin rudimentari. Sînt, în genere, cît se poate de americani: nu mai spun “conţinuturi”, ci content-uri, nu mai spun “provocări”, ci challenge-uri.
3. Managerul. E o anexă la power-point. E expert. Îţi arată statistici, grafice colorate, analize de perspectivă. Ştie. N-are timp de pierdut. Îţi livrează platitudini şi bun-simţisme, pe bază de studii “sociologice”, evaluări de manual şi scamatorii probabilistice. A învăţat lucruri clare şi definitive. Ştie reguli. Toate regulile. Nu poate fi contrazis. Lucrează pe bani, să ne-nţelegem! Nu e prostul nimănui. Nu acceptă bla-bla-uri intelectuale. Un text se judecă după lungime, o carte – după vînzări. Restul sînt fiţe. Managerul e un fost băiat de firmă, care speră să ajungă magnat.
Ce au în comun cele trei portrete? Comportamentul standard. Sînt, cu toţii, previzibili şi, în consecinţă, anonimi. Fac ce fac toţi ceilalţi, din aceeaşi categorie. Sînt “capitalişti karaoke”. Kjell Nordström şi Jonas Riddersträle au pentru ei veşti proaste. Viitorul nu va fi al lor, ci al unor tipuri umane de cu totul altă croială. Viitorul va miza pe diversitate, surpriză, personalizare. Nu va imita modele, ci le va inventa. Virtuţile cîştigătoare vor fi ingeniozitatea, mobilitatea, formaţia solidă, deschisă spre toate zările cunoaşterii. Sper ca suedezii să aibă dreptate. Dar nu cred.
